Despre procesul lucrărilor: 1. Cum prinde viață o icoană de vatră: De la inspirație și izvoade, la împlinirea și desăvârșirea sa.

Veche tradiție din satele românești, astăzi puțini o mai cunosc, icoana de vatră aproape a dispărut din gospodăriile românești. Păstrându-se poate, ca mici amintiri de suflet și moșteniri în locuri restrânse, ori regăsindu-le în muzee și cărți.

Unicitatea, profunzimea, delicatețea, atmosfera rezervată și tainică pe care o emană acest obiect mi-a stârnit o curiozitatea de a-l cunoaște în profunzime, prin a-l reproduce folosind ustensile și tehnici la îndemână, ușor adaptate.

Teste după teste, și încercări peste încercări de a găsi dăltițele potrivite în special pentru detalii, în final am izbăvit de a a mă apropia cât se poate de mult de către un original.

Vatra casei era considerată nucleul vieții. Era locul unde ardea focul era cel care aduna familia, se încălzea ori se pregătea bucatele precum era și locul care aducea căldură iarna. Deobicei, mai cu seamă în regiunea Oltului, în apropierea vetrei ori deasupra acesteia era pusă o icoană. Sacralitatea icoanei de vatră amintea familiei, să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru binefacerile primite și pentru a readuce aminte că dincolo de hrana și căldura trupească, primim și hrana și căldura sufletească.mai cu seama in zona Oltului, in apropierea vetrei ori deasupra acesteia, era pusa o icoană din lemn. Sacralitatea icoanei de vatră amintea familiei să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru binefacerile primite și pentru a readuce aminte că dincolo de hrana și caldura trupească, o primim și pe cea sufletească.

Despre nașterea inspirației ori studiul unui izvod.

Icoanele tradiționale românești s-au născut din credința simplă a țăranului, linia și chipurile sfinților sunt simple și ușor copilăroase – întocmai ca sufletul pur al unui prunc. De aceea și aceste icoane se numesc ,,naive”. O reprezentare a unei manieri sincere si modeste.

M-am gândit că pot exista două principale surse de inspirație: una formală și alta informală. Cea formală se regăsește în bisericile vechi din lemn, în muzeele, în cărți sau albume, unde sursa poate fi cercetată și studiată. Cea informală se manifestă prin contemplare, prin inspirație, unde poate chiar și raza unei lumini pe scoarța unui copac ar putea servi ca sursa unei creații.

Lemnul – material primordial.

Lemnul ca materie primă este des întâlnit în meșteșugurile tradiționale românești. Prezintă o conexiune profundă între om și natură, și este un material care rezistă mult în timp.

Pentru un blat ori o cruce, meșterii alegeau o anumită parte dintr-un copac, îl lăsau la uscat câteva săptămâni, îl prelucrau. Procesul durează mult, însă în orașele mari se regăsesc blaturi simple din lemn deja finisate.

Schița și desenul – fereastră către sacru.

În icoanele naive desenul, mai precis linia incizată este simplă și este prezentă o compoziție și mai simplă. Chipurile sfinților sunt adesea expresive, se pune accent pe valoarea chipului, acesta fiind cel mai important element dintr-o icoană. Intuiția meșterilor a știut să scoată în evidență acest element absolut esențial – chipul sfinților.

Simplitatea tradițională a icoanelor se îmbină cu elemente tradiționale, simboluri, elemente decorative, motive geometrice în principiu, sculptate ori incizate. Elemente folclorice aprofundează sacrul prin acel sentiment de apartenență de ,,casă’’ de identitate și de unitate.

Dialogul dintre materie și lumină.

Ca și în vremurile de demult, se foloseșc culorile tempera cu emulsie de ou. Icoana de vatră poate fi monocromă (o singură culoare) ori policromă (mai multe culori). Monocromia este dată de către baițul lemnului care are funcție estetică dar și utilitară (protejează lemnul). Icoanele vechi de vatră sunt de un brun închis, tocmai datorită amplasării lor în zona vetrei, oferind un aspect învăluit în unicitate și mai adâncit în taină. Paleta cromatică a unei icoane de vatră colorate este de asemenea și ea restrânsă, av\nd mai mult rol decorativ. Se folosesc culori calde, apropiate de natură, (roșuri pământii, auriul din lumina soarelui care întruchipează sfințenia, verdele frunzelor, albastrul ori griul deschis și luminat al cerului). Funcția emulsiei cu ou ( un amestec de gălbenuș de ou cu apă și vin alb ori oțet) nu doar că oferă durabilitate și strălucire culorilor tempera dar are o funcție foarte importantă și aceea de liant pe suprafața pictată. Toate aceste simple culori se armonizează într-o modalitate delicată peste fundalul brun redat de către baițul de lemn, creând astfel o delimitare a spațiului și un contrast evident între petele de culori și liniile incizate.

De multe ori pictura se desfășoară ca un dialog, un singur accent adăugat în plus iar atmosfera poate fi schimbată.

Mici detalii care conțin un mare impact.

La final marginile pot primi și ele un decor discret, precum o ramă care încununează fereastra către sacru. Însă icoana de vatră este unică și spectaculoasă tocmai prin simplitatea ei.

Rostul icoanei de vatră astăzi, în lumea contemporană.

Când privești o icoană de vatră, vezi poate doar lemn și culoare. Dar să ne gândim cum lucrau meșterii: inspirația care aprindea ideea, materia transformată, munca mâinilor care transmiteau energia în fibra lemnului, rugăciunea rostită la început, în timpul lucrului și la final, precum și bucuria creației desăvârșite și a împărtășirii ei în firescul comunităților de altădată. Oricât de simple ar părea obiectele manufacturate, ele nu se nasc niciodată din grabă. Astăzi, icoana de vatră devine o chemare la încetinire și la reîntoarcere spre interior. Icoana de vatră își păstrează rostul ca mărturie a continuității și a legăturii cu rădăcinile noastre, a conexiunii noastre cu Dumnezeu și natura.